Gramada de bobi

Daca vrei fericire, trimite-ti sufletul la reciclare sa poti iubi curat si nou. Mai stai oleaca sa-ti odihnesti visurile fugare si apoi nu uita sa faci o baie in vana cu lapte de speranta. Sa te speli in albeata unde slabiciunile si ranchiuna s-au decolorat in inocenta. Daca vrei fericire, cauta un sambure de iertare, care nici ieri si nici azi nu a rodit, pentru ca ai uitat sa uzi glastra. Poate ai plantat accidental si suferinta, de aceea esti imun la a gasi puterea de a spune ca o luam de la capat. Daca vrei fericire, nu mai amana sa cumperi cel mai firav buchet de ghiocei si sa-l daruiesti fara motiv. Stiu ca iti vine sa te smiorcai ca un prunc, pentru ca schimbarile te dor. Dar daca vrei fericire accepta ca exista si senin dincolo de orice ploaie care fara sa stii, ti-a spalat o parte din pacate. Nu ezita ca din cand in cand sa joci un rol. Acela care crezi ca ti se potriveste. De paiata, de lady, de gangster sau de simplu pistolar. Mai tii in sertarul de la noptiera cutiuta muzicala daruita de prima dragoste ? Deschide-o si las-o sa cante. Are baterii care rezista pana ce cuvintele de dor iti seaca. S-ar zice ca e mult prea frumoasa, ca sa pierzi un apus de soare sau un rasarit somnoros. Mult prea proaspata ca sa urmaresti acele ceasornicului care naste secunde. Mult prea frumoasa sa uiti a privi o stea ce cade, mult prea senina sa nu te imbeti cu un vin tare. Mult prea frumoasa sa uiti de partea cui esti, mult prea senina sa nu alergi pe un camp de flori. Mult prea frumoasa sa privesti in urma cu regret, mult prea senina sa nu vrei sa daruiesti. Atat de frumoasa ca firul de nisip, atat de senina ca fruntea ta cand scapa de ganduri ce chinuie. Atat de frumoasa sa plangi pentru ceva sfant, atat de senina sa intinzi o mana cu incredere. Si tu…esti la fel de frumos cand traiesti, atat de senin ca nu se mai intuneca. Viata de maine e prea departe. Pentru ca fericirea se naste din lucruri simple…

Lume murdara, te speli in jigniri si nu-ti pasa ca minti mai rau decat atunci cand crezi. Invingi cu pacate, te indoi in viclenii, te spasesti in invidii si sfarsesti in regrete. Te doare-n orgolii, ca atunci cand furtuna doare-n frunze. si chiar de-ar fi sa crapi de rusinea neadevarului virgin, tot ai minti, pentru ca esti LUME. Lume patata, lume alba, piele pisctata, lume suflata. Lume de un an, un timp, un anotimp. Nu se sfarseste nici in stanga, nici in dreapta. un cerc al dependentei de infinit. Lume buna, lume rea te sperie apocalipsa sau sfarsitul oficial? Lume imprastiata, te-am auzit, vazut, simtit asa mofturoasa cum esti si stiu ca n-ai sa pieri pentru ca zilnic, sute de ochi se deschid spre lumina gangurind viitorul tau. Iar si iar…

Scoarta se imparfuma cu coji de castane ravasite. Cad din pom, se rostogolesc si il elibereaza pe Septembrie. Cafeniu pe ogorul toamnei, haituit de rugina-n vant. Ploaia se spala de pacate, dupa ce a mintit soarele sa apuna rosind. Pe pervazul unui geam cu perdea de crema se răceşte o plăcintă coaptă bine. Dovlecii pentru noaptea de Andrei se rumenesc în cuptoare. Foşnetul de stradă nu mai e ce-a fost. Acum e detronat cu blândeţe de plutitoarea sa frunză de covor. Amintiri atârnate de leagănul unei alei de parc soptesc si acum că Septembrie se întoarce în fiecare an, la aceeaşi oră. Focul de lumânări dintr-un cuibuşor de suflete se joacă în strălucirea unui parbriz aburit. Crivăţul-şef mătură capriciile şi împrăştie romantismul până în cer, unde luna plină se ceartă pe stele. Taina fericirii se înalţă într-o călătorie păsărească. Stuful de la lac nu mai pare sigur. Vrea să plece şi parcă vrea s-o opresc. Pufuleţii de pe cerul azur de sărbătoare sunt mai amabili şi pufoşi ca altă dată. Nici nu mai plâng aşa de des, nici nu se încruntă cu fulgere. Cern doar razele mai reci. Floarea soarelui nu mai face mătănii. Vrea să se treacă şi să se supună lui Septembrie. Când îşi termină zilele şi ea îi duce dorul, în uscăciunea ei. Din patul de lângă sobă al bunicului, amurgul ţipă colorat, acoperind măcănitul raţelor jucăuşe, plictisite. Porumbul şade lângă coşurile cu struguraşi, gata să se arunce bob cu bob în zdropşitoare. Aromă de ananas pe ciorchine bogat, îmi spun că fiecare zi a lui Septembrie este un semafor in drumul spre pace. Pas cu pas, pietrele iau şuturi, sentimentul e la fel. Duce spre casă, unde Septembrie nu pleacă niciodată. Nici în ultima zi din calendarul dulcei toamne. Scoarta se imparfuma cu coji de castane ravasite. Cad din pom, se rostogolesc si il elibereaza pe Septembrie. Din nou …

Când paşii tăi miros a drumul spre casă mă gândesc că urmărindu-i voi ajunge înapoi la tine, unde orice mângâiere înseamnă un mulţumesc.

Când sute de kilometri ne despart mă gândesc că sufletul meu zboară mai repede la tine decât nişte roţi fără zimţi dirijate în aceleaşi sensuri.

Când febra unei răceli nu mă lasă să transpir şi nici să dorm îmi amintesc că trebuie să mă alint cu numele tău şi să mă vindec cu ocara ta de a nu fi fost un copil cuminte.

Când tu nu mai eşti mi-aş dori să devin tot ce nu am fost în preajma ta…

Când tu nu mă mai cauţi mi-ar plăcea să cred că te pregăteşti să vii spre mine.

Când eu îţi repet că însemni mereu, să nu uiţi că tot atât timp voi avea nevoie de tine.

Când sânge din sângele tău sunt, când fiecare durere o simţim la indigo, când orice privire ne seamănă ca ochii, când tot dorul din lume mă face să plâng de tine, să ştii că mă bucur că m-ai dăruit, dar mai mult mă bucur că exişti pentru mine.

Dedicatie pentru mama mea, pentru toate femeile ce indura esenta acestei meserii.

Enigmatic luni, ascuns după perdea, te grăbeşti la semafor. Noi toti, te numaram pe ore, te calculam ca inceput. Enigmatic luni, care tarai ceasul la opt fix, turbata zi de debut ce incurci actele in serviete. Zi pestrita, cand totul se intarzie, cand nici calculatorul nu-şi recunoaşte parola. Luni de iarna, cu chiciura strat la pervaz, cu mandarina in geanta ce miroase a sarbatoare trecuta. Lenes luni, merg iara cu pantofii prafuiti şi sterg lumea in atipire. Nu ne pasa nici ca ne mustra, nici ca raman datorii cu o luni mai putin neachitate. Doar lunea e o duminica mai mare, sarbatoare fara cruce. Enigmatic luni, cu efect prelungit de abureala, nu aud ce se spune, nu-mi pasa ce se zvoneste. Greoi luni, cand oamenii seamana intre ei, cand seara nu mai vine. Enigmatic luni, in sase zile o luam de la capat.

Voi, aceia ce va faceti mendrele cu pumnul si piciorul ce v-a fost spalat si parfumat de mainile tabacite ale consoartei, sa va uitati in oglinda si sa incercati sa vedeti macar o singura deosebire dintre voi si un animal primitiv. Sa incercati sa vedeti daca alcoolul ce va manie sa loviti cu patima unui dement va mai poate eticheta drept om. Ma intreb daca nu va arde pe suflet cand dati in femeia de langa voi ca intr-un caine pricajit. Ma doare pana in creier gandul ca numarul de spital e in memoria mobilul spart la ultimul scandal. Urasc ca femeia, sotia si mama din femei pentru care nota zece e minimul sunt umilite de pachete de muschi care fabrica forta nenorocita. Ca sclava care sufla in ciorba gatita cu dragoste poarta grija si iertarea in inima violata pe chefuri. Detest ca viitorul multor femei cu suflet mutilat de ura inutila se imparte tot la doi. Pentru ca au cladit totul pe jumatate, pentru ca au mizat pe un partener la inceput fidel, calm, muncitor care facea inclusiv clatite cu gem. Urasc ca sunt prizoniere si papusi pentru maniaci care nu au simtit cum e sa usture o vorba haina, un pumn in plex, care iti trage aerul in aspiratorul mortii. I-as pune la zid, dar nu as trage. Nu as chinui. I-as pune sa rasneasca sute de caramizi, sa simta cum e sa te rasufli praf, asa cum victimele lor isi vad praf viata, caminul, dragostea si increderea. As fi vrut ca vanataile sa nu va mai stea ascunse sub o esarfa ce-a stat pitita in sifonier, pentru ca era noua si neatinsa. As vrea sa nu mai aveti gleznele frante de frecat podele si sa imbracati fusta daruita de copii, fara sa fiti numite curve. As fi vrut ca tu sa nu ai soarta asta crunta, in care cuvintele si suferinta mea ca spectator nu inseamna mare lucru pentru tine, fiindca nu te vindeca. As fi vrut sa iti suflu in gura si pe trahee pana in plamani forta ca tu sa ridici capul fara sa mai plangi si sa faci pasul in fata. Am trecut si eu prin asta, daca te ajuta, daca te aduna langa mine. As fi vrut ca brutele care se jertfesc diavolului punand pe targa cea mai draga fiinta, sa fie intemitate in propriile constiinte mizerabile, pe care adesea nu le consulta. As fi vrut sa ajunga ei, criminali fara crime, pe patul batranetii unde sa nu primeasca un pahar de apa sa-si inghita amarul din pastila. As fi vrut ca pana in ultima clipa a ratiunii sa sufere pentru greseli, sa spuna imi pare rau, dincolo de anii grei cu care au sters peretii cu FEMEIA. Acea fraiera care are unghiile roase de la clor, care are bataturi de la sapa campului, care s-a rupt daruindu-i urmasi, care are crapaturi de fata de la saratura din ochi. Acea femeie, pentru care am tot respectul caci candva mi-a intins lingura in gura si mi-a spalat sosetele. Respect pentru toate doamnele indiferent ca sunt femei de serviciu si curata dejectiile barosanilor. Respect pentru toate femeile in care taria e inchegata ca cimentul unei statui si pentru toate cele care au indurat de dragul cuvantului familie, chiar si atunci cand el era de multi ani pierdut. Dar respect si mai mult pentru femeile care au luat-o de la capat, pe branci si privesc drept, chiar daca poarta semnele batailor, pe care vecinii doar le-au banuit. Read the rest of this entry »

De vorba nu vrea sa stea, de inchiriat te costa viata si tot ai ramane un debitor. Haotica secunda, inmarmurita intr-un ac de ceas, tu nu prevestesti. Mos timp e un badaran, care –si fuge sania pe riduri şi fire carunte. Mos timp,mai iesi la pensie! Sa minti timpul, cand nu-i cunosti mendrele. Si-apoi ce e el? Nici stafia unui suflet traficat de boala, nici spasirea unui batran, infrant pe santierul unde chinul isi face SRL. E muza ispititoare din sanul unei femei, e crema dulce din ciocolata luata pe caiet de la Nea Mitica. E prima cearta pe care o regreti, e minutul care naste iubire in ochi nealintati. E rasul umflat, cand pijamaua e rupta intre picioare dupa o figura esuata gen Ninja. Timpul asta e idolul lui „vreau sa ma fac mare”. Te-as minti sa spun ca nu-i şi crucea crapata din cimitir ori dezamagirea dintr-un pahar de vodca. Auzi? Să minti timpul, atunci cand l-ai prins ca sta. Nici in gara, in capitala, nici intre doua tigari mentol, nici intre bucurii parcate cu simbol. Sa il minti, cand l-ai pierdut. Sa se intoarca. Timpul e sinonimul lui Incearcă…

Printre aiureli, cugetari, regrete si bucurii voi incepe de azi sa postez acele mici creatii de care va vorbeam. Este vorba de randuri insirate in diferite momente ale vietii. Sentimente pe care multi dintre noi le tinem ascunse.Din orgoliu, de teama. E mai bine ca atunci cand te simti fara puteri ori fara inspiratie sa gasesti un ansamblu de cuvinte frumoase pe care doar sa le faci cadou. Din propria experienta am invatat ca lucrurile nespuse atunci cand te ard, te strapung mult mai rau, dupa ce e prea tarziu. Si daca va intrebati ce cauta poza asta aici, aflati ca nu am ales-o intamplator. Am vrut sa arat ca indiferent cat de greu pare un drum, reusim in final sa-l parcurgem. Numai modul in care o facem difera…

M-am trezit in dimineata asta cu un munte de intrebari pe cap, la care nu mi-am putut raspunde. Exact ca un copil am inceput prin a pune in fata oricarei nelamuriri banalul “De ce?”. Si de ce cand mai vrei un minut langa cel drag, secundele trec mult mai repede? De ce cand e somnul mai dulce, ziua se crapa cu un telefon? De ce cand ti-e dor nu poti sa te urci mereu in autocar si sa pleci? Ce faci atunci cand te enerveaza cineva si din bun simt nu poti sa ii spui adevarul? Care ti-e scaparea cand te simti prizonier in universul tau? Cum strangi vechi legaturi de prietenie, care inainte erau totul pentru tine? Cat de simplu e sa spui ca ti-a lipsit, fara sa simti ca deranjezi? De ce nu toti oamenii carora le spui ” La multi ani” de ziua lor nu-ti raspund nici macar cu un multumesc? De ce anumite lucruri ne raman in minte si le gandim frecvent, desi ne-am promis sa le uitam? Candva am intrebat o persoana draga cand e destul. M-a invatat ca destul e atunci cand vrei sa te opresti si nu mai poti. Atunci, de ce s-a oprit inclusiv acea persoana care stiu ca mai poate? Nu sunt cuvintele si promisiunile asa cum le rostim?

Uneori am impresia ca sunt un fel de eu imbracat in mai multe identitati, acoperit cu nume diferite. Cu toate astea, numai unul e cel adevarat in buletin. Unii ar spune ca ma ascund, altii ca vreau sa par altcineva. In realitate, totul sta altfel. Adresa blogului este andreeabotez.blogspot.com. Am ales sa pastrez acest nume aici, in memoria tatalui meu, care a plecat din preajma mea intr-o lume mai buna sper. Nu-l invinuiesc, nu a fost alegerea lui. Caprescu este numele pe care il port dupa cel mai frumos eveniment din viata mea, casatoria. Poate o sa dati cu ochii de un alt nume. Alexandra Chivu. Fara doar si poate este pseudonimul pe care l-am ales acum doi ani si ceva pentru a semna in cel mai bun ziar din tara, Jurnalul National. Este un nume care mi-a adus noroc si multa bucurie, pe plan profesional. A fost un nume sustinut de oameni adevarati, care au avut incredere in mine si mi-au aratat drumul cel bun. Nu-i enumar, se stiu ei. In numele tuturor realizarilor si satisfactiilor pe care ziaristul Alexandra Chivu mi le-a adus, am ales ca fiica mea, de trei saptamani sa se numeasca Alexandra. Stiu ca e mai complicat sa pari, sa dispari, sa te confunzi. Pentru altii e obositor sa te gandeasca, dar cred ca, atat timp cat ne regasim intr-o identitate, intr-o amintire, intr-o porecla, nu e nimic rau. Ar trebui sa le purtam cu drag, fara sa le explicam. Si daca nimeni nu va intelege, nu e o tragedie. Oricum, ar exista posibilitatea sa inteleaga gresit.