Gramada de bobi

Astăzi mi-am propus să visez la libertate, chiar dacă ieri ţineam cont de bariere. Doar astăzi vreau să te simt ca un copil, fără regrete şi fără mâini ascunse. Vreau să ştii că într-o iubire singură nu există motive şi este lipsită de valoare la fel ca nişte bani aruncaţi în cutia milei. În lumea mea nu există nici măcar limite pentru tentaţii, de aceea privesc mereu acolo unde se termină întrebările fără răspuns şi supravieţuiesc doar îndoielile. În lumea mea, mă tem de nebuna singurătate, iar pe tine te pot obliga să nu mai pariezi pe culoarea iubirii. În lumea mea, te pot învăţa să descoperi secrete ascunse ale pielii fine, iar sufletul meu îţi va fi voce. Sunt în nopţi în care visez să fiu un pirat al inimii tale, pentru a putea fura puţină dragoste. În alte nopţi visez să fiu un poet învechit, pentru a putea muri din iubire rănită. Lumina ochilor tăi mă face să nu regret efortul de a crede în cuvintele tale. Dar asta doar în lumea mea, unde tu eşti o fantasmă.

Am visat din nou cu ochii deschişi şi m-am cufundat prin lumi ce le-am uitat…M-am lăsat încălzită de o sinceră şi adâncă emoţie ce parcă şi altă dată mă-nfiora. Copilărie, de câte ori n-am mai bătut eu la porţile tale strălucitoare ce nu mai vor să mi se deschidă-n cale? Măreţia ta e de nepătruns. La înalta curte ce o proprietăreşti, eu par o fiară ce sălbatec lovesc şi strig, dar chibzuiesc că nu-i de ajuns. De-aş fi fost bogată şi veşnică, fără tine m-aş simţi încătuşată. De câte ori am fost rănită, tu rănile mi le-ai legat, de câte ori nu am fost eu jucărie pentru proşti, dar tu… Tu mă priveşti ca pe-o podoabă. De câte ori nu m-am rugat să mă laşi să te mai gust, căci prea puţin te-ai arătat şi timp destul ca să te caut, nu găsesc în astă lume. Ce sens ar mai avea un suflet bun şi milostiv, ce-l laşi uitat printre priviri viclene? Tu iei tot şi nu te mai iveşti vreodată? Mi-ai furat surâsurile, mi-ai înlocuit jocul din priviri cu griji ce mă apasă, pe unde să te caut, în care suflet să te descopăr? Dulcea ta amintire e acum perla vieţii mele ce o păzesc cu sfinţenie. Sunt un suflet care îţi promite că nu te va da uitării, căci nu te-am scris pe foi gălbenite de timp, ci pe o inimă curată ce suspină de dorul tău. Mă laşi în lacrimi şi durere să-mi privesc păpuşele cu zâmbet împietrit, cu ochii şterşi şi trişti cărora le-ai luat roşeaţa din obraji, acoperindu-i doar cu praf. Mi-e sufletul pustiu şi fără tine nu pot sta, nu-i vina mea, căci nu eu te-am lăsat să pleci mai departe. Cine-o fi vrut să te aibă şi n-apoi să nu te mai dea? Pe unde-mi porţi tu zâmbetele şi bucuriile, pe cine alini cu privirile inocente ce mi le-ai furat? De nu te găsesc ar trebui să te uit, dar cum? Tu, care-n viaţa mea ai fost lumină, cum aş putea să alerg fără a privi înapoi la tine? Ai fost prima blândă mângâiere de pe fruntea mea de copil, dar de când ne-am despărţit am rămas rece, căci aburul cald din fiinţa mea l-ai luat cu tine, copilărie dragă ce te-ai pierdut prin înălţimi albastre!