Gramada de bobi

Te-astept cu buzele crapate. Carnoase, c-o pojghita de piele fina, le pregatesc ca de-un sarut, sa ma cutremur sub pumnul unui strop. Intind mainile lenevite sub soare sa-mi curgi pe incheieturi. Sa te simt lipita de mine si scursa in valuri. Te vreau rece sa-mi maturi darele de praf de pe glezne, te invit sa-mi incretesti tenul cu abundenta si repeziciunea ta. Te-astept sa ma uzi ca pe o radacina dezhidratata, te las sa-mi apretezi panza de pe mine, cu care incercam sa ma apar. Te-astept sa-mi intinzi rimelul in jurul ochilor, sa imi scartai firele de par incurcate in albia ta imensa. Te-astept sa ma trezesti fara umbrela, sa-mi dai forma ca unui desen. Te-astept intr-o balta, pe-un varf de frunza, te-astept sa ma iubesti uda si nesperiata de fantomele ce trag spre incaperi inchise. Te-astept sa ma inec cu gustul tau netratat, te-astept sa imi faci un dus public, desculta, cu oja roz pe unghii. Te invoc scapandu-mi printre degete, te doresc adunata in sutienul dantelat, te privesc si nu prea. Te-astept sub un tei neinflorit, te-astept pe strada mea. Fug inainte sa-mi bati la geam, vreau sa te intampin ca si cand am mai facut dragoste. Te-astept ploaie de vara, de seara, m-am hotarat sa-mi insel simturile sub amenintarea ta ca maine iti muti norul mai departe de visul meu.

Gandurile se fabrica. Precum savarinele intr-un laborator de cofetarie. Numai ca nu-s ornate cu frisca. Maretia celor ascunse sta in vibratia cuvintelor mincinoase. Gandul e un trandafir cu pusca, o felie de inima. Gandurile sunt cuburi de joaca. Rasucite, incurcate, colorate. Daca ai fi gandit ca soarele se ascunde in mare, ai fi ales sa te numesti orizont. Daca ai fi stiut ca maine esti inger fara cer, ai fi cumparat teren pe-un nor. Daca ai fi gandit ca te stingi peste 20 de ani si plutesti de maine, atunci era bine sa te numesti inger si atat. Gandurile seamana cu haimanalele. Fugaresc idei, se indragostesc de necunoscuti, pacatuiesc existand. Gandurile de care vrei sa scapi te urmaresc oriunde te-ai duce. Gandurile dor cand devin o canapea pe care te asezi de oboseala. Daca ai fi stiut ca gandurile traiesc cat esti viu, n-ai mai fi incercat sa le inventezi pe cele ce-ti lasa amar. N-ai ce face cu gandul ca te inseala, ca te amageste, ca te uraste, ca te pierde, ca nu-i mai esti casa. N-ai ce face cu gandul ca asfaltul nu-ti iubeste pasul, ca vantul nu-ti pastreaza parfumul, ca secundele devin prea repede trecut. N-ai ce face cu gandul ca paradisul e pentru bogati, ca multi se cred legea, ca legea nu-i corecta, caci corectul inseamna ce stiu ei, ca ei sunt o baclava expirata, ca ce-ai cumparat expirat, fara bon e perfect si valabil. Sa gandesti insa ca gandul tau gandeste si el. Altfel nu ti-ar raspunde cand intrebi, nu te-ar certa si nu te-ar ocroti. Nu-i o solutie sa dai gandurile la spate. Si spatele doare. Sa dai credit gandului. Pentru ca tu esti gandul ce faci umbra destinului. Te poti intalni cu tine si nu doar de ziua ta, ci de fiecare data cand ai gandit sa nu-ti ceri scuze pentru eroarea de a fi, pentru puritatea de a fi ramas, pentru indarjirea cu care uneori te dai trandafir cu pusca, pentru naivitatea cu care inca mai oferi felia aia de inima…

Ce e un vid? E ceva care sta asa. Sa nu intre nimeni, sa nu deranjeze aerul. Ca o fortareata, absurda si comuna, interzisa oricarui microb, oricarei tentative. Cunosti ce troneaza in vidul acela. Aroma de pui, de leguma, de dulce, de tristete. O banuiesti, dar nu o simti. Pentru ca vidul e vid, iar tu nu mai ai acces. In vidul tristetii, in balonul incolor, inodor, toate cele adunate si inchise se osifica. Sau, nu stiu, mor si se conserva. Un vid capsat in ani, de care nu povestesti, deoarece ai avut impresia ca ai intepat zdravan pentru o gura de oxigen. Te minti doar si te surprinzi atunci cand iti dai seama ca nu mai intra nimic, ca nu te mai atinge, ca nu te mai doare, ca nu mai poti sa plangi, pentru ca ai uitat sa razi. Vidul tau, secretul fata de ceilalti. Un secret barfit si nedovedit, doar de tine stiut, exact ca taina unei spovedanii. Poate e mai bine ca vidul sa ramana asa. Caci daca ar turba asemeni unui vulcan, larva lui te-ar transforma intr-o pulbere de om neimplinit. Stai si te gandesti…Daca eu sunt vidul ? Cum ma acopar, cum ma sparg ? Cum ma tainui, cum sa mai iubesc ? N-ai cum. Nici asa, nici asa. Pentru ca in vidul tau sunt urmele proaspete ale celor care si-au spalat bocancii in curatenia credintei tale, sunt cei care ti-au promis de atatea ori si te-au mintit prea des, sunt cei care te-au sagetat cu zambetul pe buze, sunt cei care te-au silit, te-au fortat, te-au uitat, te-au inlocuit. Vidul tau paralitic care creste s-a imbogatit de toate deciziile gresite pe care atunci le-ai crezut potrivite, de toate gunoaiele cu care ti-ai tapetat inima anti-suparare, de toate gandurile pe care n-ai reusit sa le impartasesti, pentru ca acel cineva ti le-a contestat inainte de a le cunoaste. Din vidul asta mai lipseste ceva. Cred ca frica de el, ca de o boala canceroasa. Nu il poti opera, nu exista medici pentru asta. Daca l-ai extirpa ar ramane o groapa care s-ar umple la loc. Exista spaima ca maine pleci si il iei cu tine, ca e greu si nu il poti naste, ca nimeni nu stie de el, pentru ca nu poate fi carat in doi. Acestui vid i-ar veni de hac, acela cu un ac. Acela care poate sa intepe in locul tau, sa descurce gogoloiul, sa arunce ce-i stricat, sa vindece tot ce ar mai avea sansa. Am furat acum o saptamana un set de ace. Sunt intr-o cutie de plastic. Dar mi-e teama ca daca imi intepi vidul, te pricepi sa il cosi. Firele strang, nodurile dor.

Probabil ca sunt inghesuite. Da, exact ca buzele legate de-o soapta. Isi dau emotii care mai de care, caci doar si-or face loc. Fericirea se cearta cu tristetea, tristetea se ghionteste cu frica, frica se inseala cu dorinta. Habiteaza toate, intr-o mica desaga, insa niciodata n-au format o familie. E ca o verigheta ce o pui pe deget. Simbolizeaza sigur casatoria, nu si fericirea. Cand sacul explodeaza, necarpit, olecuta blonavior si netratat decat de vreme, poti spune ca exista doar niciodata si nu totdeauna. Pentru ca nu poti pastra pe cineva pentru totdeauna, insa poate pleca si nu se va mai intoarce niciodata. Chirias spulberat in propria viata. De toate cele care vin si pleaca, de toti cei care trec si uita sa ramana. De acea fericire pe care o pui mereu la indoiala, de acea tristete pe care nu o poti scoate din meniu. De acea frica ce nu-ti mai e straina, de acea dorinta pe care ai uitat-o intr-un parc. Burduf cu suflet. Iradiat de ce nu vede, imbatranit de ce a cunoscut. Poate plictisit de ce va urma. Burduf cu suflet, 90% apa asigura scufundarea. In ce vrei tu. Intr-un pahar cu vin rosu, intr-un spumant de baie cu portocale, intr-un gand ratacit, intr-un vis aproape. O sa te invat totusi sa legi burduful la gura. Sa-l desfaci numai cu grija, cand simti ca trebuie sa-i lasi vreun sentiment la plimbare spre burduful altuia. Ai grija ca burduful de destinatie sa nu fie inchis. Nu toate se reintorc la adresa de expediere, nu-i sufletul chiar ca o posta, cum nici burduful nu-i neaparat un sac de lux…