Gramada de bobi

Pot avea soarele. La fel il pot adormi in halucinatii. Ii iubesc neimblanziti, dezordonati si rosii ca apa cu hematii ce-mi tine venele neuscate. Campuri cu maci ma conduc spre acasa. Mai inalti decat vecinii de lan, cu aripile sifonate in vant. Mereu crezi ca se patrund cu cerul. Ca spinii lor inteapa adanc. Nu e asa. Sunt doar falosi si increzuti. Ca o armata impunatoare, sublima, retrasa. Maci rosii cu palarii, la plaja prin vegetatia verii. Maci pe alese, intr-un buchet ce moare departe de radacini. Macii mei rosii isi dau seva alungati din paradisul lor, nemarginit de doi ochi. M-as indragosti de un mac, daca as sti ca mi-ar ramane fidel in vaza. Dar puii lui saditi din semintele azvarlite s-ar intimida in pamant. Maci rosii. Ca o patura cu gauri uitata la aerisit pe marginea soselelor. Maci multi scuturati printre spice. Imi iubesc macii pentru cum ma intampina. Fix ca niste amnezici mirati, dar al naibii de punctuali. Pe tocuri de musetel, cu pelerina de papadie. Inerti, nesiguri si gratiosi ca o balerina la primul salt pe scena. Spontani, acoperiti cu ceara, parosi. Iubesc macii mei, cu defectele lor. Iubesc senzualitatea lor si modul in care mor inainte sa se ofileasca. Iubesc macii mei rosii. La fel de mult ca drumul care-mi pare o singura data pe an o vana cu taciuni aprinsi.

Nu stiu cum. Stiu doar de cate ori. Nu stiu daca tot ce-i bine. Stiu doar un milion de cai spre bine. Nu stiu daca asa, cunosc multe maniere. Nu stiu daca am asteptat putin. Stiu doar ca ma grabeam. Nu stiu daca mi-a pasat suficient. Stiu doar ca am vrut. Nu stiu daca trebuia sa ascult. Stiu doar ca eram sigura. Nu stiu daca am vorbit prea mult. Stiu doar ca mi-a parut destul. Nu stiu ce a fost la mijloc. Stiu doar de unde am inceput. Nu stiu daca am gresit. Stiu doar ca nu am ce sa indrept. Nu stiu daca are importanta. Stiu doar ca putea fi o prioritate. Nu stiu daca m-am eschivat. Stiu doar ca puteam sa ma ascund mai bine. Nu stiu daca notiunile se respecta. Stiu doar ca e usor sa le interpretezi. Nu stiu daca cred ca-i prea tarziu. Stiu doar ca mai cred. Nu stiu cat s-a implinit. Stiu doar ca mai sper…

Boem si inundat. Ca o sita coclita ce a cernut nisip, pentru a pastra aurul. Un acrobat hamesit de rotatiile unui cerc. O vaie poate prea plata, prea des inundata. O boare calie, impotmolita intr-un
gand plesuv. Un pic de dor halucinant, ding-dong-ul cristalin al ceasurilor marturii. Ceara rasucita-n culori, maci rosii intre loturi aurii. Vartejul nu cred ca spala teama. Ci doar te impinge sa o simti la maxim, pana refuzi sa te mai feresti. Atunci, il iei in brate cu toate consecintele si pedepsele sale. Urme pe tarana, punctate de fire de apa dulce. Gandurile zboara prea incurcat ca sa le ordonezi in forma unei prazi. Vartejul se leaga in locul in care ai lasat destule nimicuri pentru a crea Ceva. Totusi, fericirea nu e pentru toti ca noi, ori noi nu suntem momentul ei. Nu stim ca promisiunile au un termen de valabilitate. De aceea, evitam sa le atasam o data. Asta ar trebui sa nu le anuleze. Ci doar sa le amane. Pe un portativ incompatibil cu un sunet spart. Un vartej inchis in stup,unde mierea e doar un adeziv pentru noptile pierdute, pentru armele predate. Pentru toate visele ce le sufoci in pumn, pentru cea mai dulce si amaruie pasiune. Acelasi vartej boem te colinda sezonier. Pe mine in septembrie. Pentru ca sunt prinsa il el cu toate promisiunile, cu toata iubirea.

E Invizibil. Doar uneori e chipul unei umbre fugare. Pare febril, alteori o spuma de inghetata. Iti trece prin derm, prin vene, se numara cu jumatatea unei secunde. Ochii apuca sa stearga doar o dara de lumina. Exact cum gargarita surprinde sclipirea perena a stropului de roua. Astupa fiecare crapatura, luand forma gingasului banal, mat si fin ca o bucata de plastilina. Nu-si deschide aripile din prea mult bun simt. E langa tine cand speli vasele si se clatina paharul. E langa patul tau cand stingi lumina si inca mai ai teama de intuneric. A fost in fata ta atunci cand ai plans pe fotoliu. Ti-a numarat lacrimile, dar a plans mai mult ca tine. Nu te-a lasat singur nici cand ai avut un minut pana la moarte. Ai sa-ti aduci aminte ca ceva te-a tras inapoi. Era cineva. Sunt sigura ca ti-a soptit. Ca intr- o zi dupa ce nu vei mai fi, vei ajunge la judecata de apoi. Si se va trage linie. Si nu vei vrea sa ajungi pe taramul focurilor, pentru ca un pacat va face diferenta. Read the rest of this entry »